El e încăpățânat și imatur.
Ea simte că vorbește cu pereții și că vorbele trec pe lângă el.
El e aiurit.
Ea se enervează și cu un oftat spune că renunță să-şi mai bată gura.
El înțelege dar le are mai greu cu exprimatul în cuvinte.
Ea însă nu citește gânduri.
El o ia atunci în brațe.
Ea realizează in acel moment că brațele lui înseamnă acasă, locul care nu-l abandonezi.
Inspiră adânc.
Ok, acum expiră.
Acum repetă asta de câteva ori.
Dragă sine, ești mai bine?
Ah, da știu e doar o senzație temporară de bine, Durerea va reveni.
Dacă stau să mă gândesc nici nu a plecat
De ceva timp e chiriașă.
O zgârcita, nici măcar nu primesc un preț acceptabil, dar încerc să fiu o gazdă bună chiar și pentru clienți nemernici.
S-a instalat în cea mai frumoasă cameră din Inimă, și a deteriorat-o.
Ști cât timp îmi va lua să o reamenajez?
Pff, nici n-ai idee.
Bineînțeles că întâi va trebui să scap de ghimpele ăsta de Durere care pare teribil de hotărâtă să stea.
Ce să zic, aparent Casa Inimii e un loc primitor.
I-am tot propus să se mute, dar nu ne înțelegem.
I-am spus: " Draga mea, măcar mută-te în cot."
Ha, așa puteam și eu să le spun oamenilor că mă doare în cot, oricând, oriunde, despre orice.
Aiurea.
Durerea fizică, exterioară, ar fi fost mai lejeră, ar fi trecut neobservată după atâta timp.
În schimb Durerea mea, s-a hotărât că vrea să fie una interioară.
Și-a risipit tot amarul prin mintea și sufletul meu.
E de mult timp, dar niciodată nu uită să îmi reamintească că există.
Și oricât ar exista n-am să mă obișnuiesc vreodată cu ea.
N-are decât să plece.
Da, tu, m-ai auzit poți să pleci!
Dacă mă gândesc mai bine, de curând am învățat că are și o mică parte pozitivă.
Mi-a spus cândva că vrea să mă învețe o lecție.
Să nu mai am încredere aiurea, să nu mai cred minciuni, să nu mă mai atașez de oameni schimbători.
Am vrut să îi spun că știu lecția pe de rost, dar aș fi mințit.
M-aș fi mințit.
Știu că tot aș fi făcut asta în cele din urmă.
Cred că e o situație a extremelor.
Durerea mi-e un fel de dușman dar mi-e prietenă.
Ne cunoaștem reciproc toate colțurile întunecate și toate scânteile de lumină.
Mi-e un fel de demon care îmi devorează sentimentele, dar mi-e și un fel de înger păzitor care nu permite oricui să se apropie de mine.
Mă face să mă simt slabă până la lacrimi, dar tot ea mă face să fiu puternică, să mă ridic, să continui, să realizez că totul e un infinit și niciodată nu se termină.
Mă face să trăiesc intens momentele frumoase, să le apreziez pentru dulcea lor raritate.
Mă constrânge, mă doboară, mi-e un rău.
Dar mi-e un rău necesar, mi-e un rău... bun.
