Suntem o lume de oameni naivi care se neagă voluntar. De ce negăm ce vrem şi ne temem să spunem cu voce tare ce simțim? Sunt zile când îmi vine să mă urc pe acoperișul unui bloc în plină zi și să strig tot ce simt, să mă audă toată lumea. Și nu ar fi ca să atrag atenția cuiva, ar fi ca să mă eliberez. Țin în mine așa de multe, înăuntru îmi zace numai adevăr. Sunt atat de egoistă să îi răpesc libertatea. Și totuși o fac. Oamenii fug de adevăr, și uneori mă înspăimântă să știu că încă cineva ar fugi din calea mea. Nu-mi cunosc limitele și nu știu dacă încă o ruptură m-ar lăsa să supraviețuiesc. Sau mai rau, să devin o moartă vie secată de umanitate. Rup bucăți din inima mea de fiecare dată când mint prin ascunderea adevărului. Mint cu nerușinare și uneori mi-e rușine să mă mai privesc în oglindă. Eu sunt cel mai aspru judecător al meu, dar tot eu îmi găsesc alinare în gânduri noaptea săpându-le însetată de speranță. Speranța moare ultima, așa se zice. Deci ea va trăi să mă vadă cum mă sting, apoi se va stinge și ea, pentru că eu nu voi mai fi să îi protejez flacăra scânteietoare ce îi dă viață. Sunt gânduri care mă întreabă dacă peste ani voi mai reuși sa creez legături cu oameni, dacă eu continui să rup bucăți, bucățele din mine. Ele îmi spun că temerile îmi vor dizolva inima. Apoi va fi doar o grămăjoară de praf în mâinile mele neîndemânatice, iar vântul mi-o va sufla printre degete. Se va împrăștia în necunoscut și va călători până ce va deveni una cu lumea.
