Deep shit

Ce titlu urât, ce era în capul tău?
Nu știu, multe și nimic. 
B. ești o ciudată, de ce nu te comporți ca toată lumea? 
Habar n-am, mama natură a fost fată bună și știa că o să fac față aproape singură într-o turmă de oameni care mă vor privi cu reproș, pentru că nu înțeleg de ce nu fac ce, când, cum fac ei. 
Știu că dacă cineva citește asta, va spune că sufăr de mine, că încerc să par ce nu sunt că mă fac că nu îmi păsa că etc. etc.
TOȚI SUNTEM NIȘTE CIUDAȚI
"Văi dar cum îndrăznești să spui asta, ne bagi pe toți în aceeași oală?" ar spune plin de revoltă un oarecare. 
"Hm, dar oricum sunteți majoritatea în aceeași oală, care ar fi diferență dacă mai adaugi încă câțiva oamenii să condimenteze rețetă?
Cum mediocritatea nu înțelege ciudățenia, după cum o numește, nici eu nu cred că voi înțelege prea bine vreodată de ce oamenii aleg să fie la fel când au un infinit de posibilități din care pot alege. De ce să stai limitat la ce vezi în fața ochilor, și să nu privești și la ce ai în stânga sau dreapta? De ce să te mulțumești cu jumătăți, când oricine merită un întreg? De ce să calci în picioare fericirea altora, în loc să investești în a ta? De ce să spui "cum poate să îi placă asta sau cealaltă" sau mai știu eu ce, când tu nici măcar nu ști ce presupune? De ce să faci mereu același lucru, când poți să înveți chestii noi în fiecare zi, indiferent cât de banale? De ce să te uiți la o persoană și să o jignești, când tu nici nu ai trecut de ambalajul ei? De ce să judeci acțiunile cuiva, când tu nici nu i-ai ascultat partea de poveste? De ce să alegi să te prefaci că ești cineva, când personalitatea ta țipă după libertate?
Există un infinit de întrebări de acest gen, și un infinit de răspunsuri pe care nu le am, dar ca să revin la afrimatia mea "toți suntem niște ciudați". Fiecare e special. Fiecare e diferit. Fiecare poate fi ceea ce vrea. Numai că din fiecare doar câțiva aleg să fie ce-l taie capul, restul aleg să fie ce cred ei că ar da bine în fața celorlalți.

Copil major

Imaginează-ți viața 5 ani de aici înainte. Ai crescut și parcă te-ai mai maturizat puțin, chiar dacă îți spuneai că așa ceva e imposibil pentru tine. Zâmbești ceva mai des și toată lumea observă. Vezi ce se întâmplă când lași toți oamenii aceia răutăcioși la treaba lor și tu îți vezi de a ta? Ai aerul acela de " nu știu, nu-mi pasă " dar acum e pe bune, nu te mai afectează.Pur și simplu nu ști pentru că nu-ți mai păsa de toate evenimentele nesemnificative din jurul tău. Ști mai bine acum că și dacă intențiile tale sunt bune, e de preferat să stai în banca ta dacă nimeni nu îți cere să te implici. Nu mai construiești ziduri imposibil de dărâmat în jurul inimii tale, cei care știu că nu pot aduce nimic constructiv pentru tine, nu se mai obosesc degeaba. Îți aduci aminte că aveai un vis și îți sclipeau ochii când încercai să îl conturezi în realitate? Acum îți sclipesc ochii când îl trăiești zi de zi pentru că în sfârșit ai reușit să îi dai formă și culoare. În zilele de atunci te zmiorcăiai ca un copil mic, credeai că te-ai îndrăgostit și ți se părea o tragedie: "eu nu mă îndrăgostesc niciodată și nu intenționez să încep acum". Cred că nici prietenele tale nu te mai sufereau și te-ar fi bătut să-ți bagi mințile în cap, dar erai un dezastru care nu merita efortul. Acum ți se pare o prostie. Stai, chiar era o prostie. Erau copilării deși în buletin scria clar că ești majoră dom'le. Nouă lady din tine face haz pe seama tipei blege care era. Ah, în sfârșit începi să semeni cu o lady, ceva la care sperai de când erai la grădiniță și te jucai pe afară, de unde reușeai să aduni tot praful pe tine. Ai mai păstrat câte ceva din trecut. Încă ai șifonierul plin de negru, și îți dai ochii peste cap ironică, când câte un "amuzant" te mai întreabă "cine ți-a murit". Nu le mai spui ca în liceu că " mi-a murit speranța", pentru că acum speranța ta e o duduie a naibii și nu se pune nimeni cu ea. Mai degrabă i-ai schimbat și numele în "încredere de sine.