Ciocolată caldă

Alb,mult alb,totul era acoperit în alb.Pielea ei era albă, nu i se cunoșteau decât cele două perle negre si vârful nasului înroșit.
Ceva din lucrurile acestea o făceau să semene cu Rudolph,ceea ce-i stârni lui un zâmbet larg.
Stătea acolo,pe bancă,alături de ea cuprins de aerul rece.Se gândea ce caută într-o zi așa de friguroasă afară.Apoi o privi,și își aduse aminte cum ea insistase ca un copil răsfățat că vrea să întâlnească primii fulgi de zăpadă din anul acela:
"Te rog, te rog,pentru mine.Nu vreau să ies singură."
I-a fost imposibil să-i refuze cererea.
Timp de câteva minute,dansase laolaltă cu micile flori înghețate.Arăta ca o copilă a iernii în acest dans al fulgilor.
Acum se odihnea obosită și înfrigurată,frecându-și ușor palmele și suflând în ele pentru a le dezmorții.A tras-o mai aproape de el și i-a cuprins mâinile în ale lui; i se potriveau ca o pereche de mănuși.Aveau frunțile si nasurile lipite unul de altul.Au stat așa acolo o vreme,el încălzindu-i mâinile,până când ea a spart liniștea:
-Riley,tu ști ce e fericirea?
Nici unul nu s-a mișcat din poziția inițială.Apoi el spuse:
-Fericirea e ciocolata caldă într-o zi rece.
-De ce ciocolată caldă? Ce are atât de special?
-Ești așa de înghețat,iar ciocolata așa de fierbinte,încat îți încălzește sufletul,și atât de dulce încât ți-l topește.Fericirea e combinația perfectă dintre dulceață și căldură,de asta e așa de specială.
-Te încalzește,așa cum faci tu acum cu mine.

 El râse.
-Da,exact așa.
-Atunci,Riley,tu ești ciocolata mea caldă.

Surplus de afecțiune

Mai mult sau mai puțin evidente,slăbiciunile există in fiecare dintre noi.Ele vin sub diferite forme,iar la unii se transpun într-o persoană.E cel mai rău fel de slăbicine,fiindcă are puterea te a se juca cu mintea ta de una singură.
Uneori vine ca un el.Vreme îndelungată nu ți-a păsat de el,dar când ai început să o faci,nu te-ai mai oprit nici măcar pentru o secundă.Ți-a  intrat instantaneu pe sub piele pentru că reușea să te scoată dintre gândurile tale sâcâitoare.Era simplu,te făcea să râzi.Asta era marea scamatorie.
Afirmația asta sună deja a cliché,însa oamenii se schimbă,pentru că așa e legea naturii.Dintr-o dată se simte fascinat de lucururi noi,care sunt la polul opus față de ale tale.Rămâi doar tu si sentimentul de atașare.Aștepți și aștepți ca golul din stomac și gândurile rătacite să se distrugă reciproc.Însă se pare că fiecare stă comod la locul lui,iar tu,ei bine te trezești ca într-o dimineață friguroasă mergi singură pe trotuar.Pășești zgribulită și începi să îți faci în minte scenarii aiuristice despre ce ai face daca ar fi atunci,în acel moment chiar în fața ta.Gândurile tale sunt o tornadă plină de frustrări pe care ai vrea sa le dai afară,să scapi,să le omori pentru totdeauna.Dar nimănui nu îi pasă.De asta nu le poți da drumul,să se piardă în vânt.Sunt cicatricile tale,sunt acolo pentru a-ți aduce aminte.
Îți va păsa pentru eternitate,și nu,nu e plăcut,dar măcar ști că înca esti capabilă de acest sentiment.

Fata cu ochii verzi

A fost odată.Cam așa începe o poveste bună.
A fost odată o fată a cărei lume era proiectată printr-o pereche de ochi cu iriși de smarald.Aceștia ardeau cu o inocența pură,învaluindu-i întreaga fire de fiecare dată când inspira si expira.
Ea,era o visătoare cu praf în ochi,praf ce dilua orice fărâmă de răutate din ceilalți.Ea,avea o putere specială ce umanitatea nu putea percepe,căci era cu infinit desupra capacității lor de întelegere.Privirea ei nu avea limite,motiv pentru care,când te privea ea nu se uita la tine.Ochii ei vedeau pâna în cel mai adânc punct situat înauntrul tău.Scotocea în pași de felină fiecare unghi,până ce într-un final găsea ceea ce căuta.Cu un simplu zâmbet scotea la inveală acel fragment de bunătate pe care îl credeai rătăcit.Restul era ceață,fiindcă ea se baza întotdeauna pe acest fragment.
Fata cu ochi verzi creștea,și continua să faurească un regat unde binele domnea.Ceea ce ea nu știa era că,mai devereme sau mai târziu oamenii mereu distrug ceea ce mintea lor nu întelege.Ea nu a văzut acest lucru apropiindu-se pentru că ochii ei au fost mereu pe jumătate orbi.Acum ei văd lumea în adevăratele sale culori.
Dar e prea târziu,amândoi s-au înecat în lacrimi.