Să uit,să-mi amintesc

Scriu despre ei, scriu despre ele.Scriu despre vise,dorințe și ținte.Scriu despre amintiri,uneori despre viitor.Scriu despre lucruri fictive căci realitatea e prea de zi cu zi.Scriu depre fericire,fericire și fericire.
De multe ori,scriu ca să uit.Ipocriți și prefăcuți îi iau și îi aștern pe hârtie.Îi pierd între rânduri, și îi las să se hrănească cu singurătatea propozițiilor,până când eventual dispar.
Uneori scriu pentru a-mi amintii.Amintirile au o frumusețe aparte,ea nu moare niciodata și rămâne perfect neschimbată.Iau oameni iubiți și îi aștern pe o pagină diferită.Îi las în paza cuvintelor,căci nu există multe lucruri mai puternice decât ele.Încep un paragraf nou,și le las un rând liber.Aceea este libertatea lor.





P.S. Cea mai emoționantă melodie pe care am auzit-o în ultima vreme,mi-a dat o așa stare drăguță și plină de inspirație.Ed e awesome.

Douăzeci și unu,o căpșună și iubire

 *
 -Iubire?
-Nu-mi spune așa.
-De ce iubire?
-E așa siropos,nu-mi place.
-Dar mie îmi place,cred că te reprezintă.
-De ce ai crede așa ceva?
-Pentru că asta ești.
-Ce sunt?
-Sursă de iubire.
-Vorbești aiurea,defapt nu ști ce vorbești.
-Ce spui tu acolo?
-Nu există așa ceva.
Buzele lui deveniră o linie dreaptă.
-Dar ești chiar aici,stai chiar în fața mea.

 **

Ea nu întelegea,îl luase drept nebun.Auzise despre iubire,dar nu o văzuse niciodată,între parinții ei,sau între alți oameni.Iubirea i se părea un rol jucat de mulți,dar nu ceva adevărat.Citise de multe ori despre iubire în cărțile din biblioteca prăfuită a bunicului,dar știa prea bine că totul era doar ficțiune.
A făcut o mică călătorie în timp,acum două luni când ea l-a întalnit pe el.
Într-o seara ciudat de călduță pentru luna noiembrie,se îndrepta spre casă,dar pentru un motiv sau altul nu prea se simțea ca și când ar vrea să ajungă acolo.A decis că poate ar putea sa mai hoinărească o vreme prin magazinele de pe strada 21,însă doar unul părea a fi deschis.Era un magazin cu îmbracăminte bărbătească.
„Ha,cam ce aș putea să fac aici?”
Totuși a decis să intre.S-a plimbat aproximativ 5 minute printre rândurile de haine fără a da cu adevărat atenție la vreun articol.Și-a zis că nu ar fi foarte drăguț din partea ei să plece fără să cumpere nimic,așa că a luat la întâmplare ceva ce părea a fi o pijama.
„Ce aș putea să fac cu ea?”
A hotărât să întrebe dacă poate lua doar cămașa.
-Știți,eu aș avea nevoie doar de cămașă.
Din spatele ei se auzi un râs masculin.
-Ști,și eu aș avea nevoie doar de pantaloni.

***
Picăturile de plaoie băteau în fereastră,când la ușă cineva bătu mai tare.Ea deschise.În ciuda vremii o față luminoasă o întâmpină.
-Hei căpșunico.
-Ce spui tu acolo?Parcă ieri eram „iubire”.
-Da,dar ai spus că nu există.Însă tu exiști la fel și căpșunile.Plus că atunci când te superi te înroșești iar când îți trece ești cea mai dulce,așa ca o căpșună.
Un râs puternic o cuprinse și în momentul acela deveni nesigură.Poate ca până la urma iubire a fost,este și va fi,doar că poate nu era exact ceea ce credea ea.

Walls

One room,one single room would be enough,don't you think?
Four walls with no windows or doors,just the two of us.
We wouldn't know starve or thirst,our bodies would just live with light and darkness.It would be a room so lost,that the hand of time could not touch it as it is full of fear for the unknown.
She told him about this nonsense,and he believed in it,because he believed in her.
This was a place of impossibility,but he was ready to make this word fade away.
He started running,full of joy.Foolish creature,trusted the idea of a limitless mind,but he did not know how this mechanism works.Soon he was walking,and his face looked at the ground.The ground was laughing at him,but he didn't know,so he kept doing what he just learned: believing.
Soon he stopped,and so did she.
She wasn't smiling anymore,looking at what she did.She blamed herself for creating a walking mess,by planting the dream of an idiot,in and idiot's head.
He wasn't smiling anymore either,looking at what he did.He blamed himself for stealing her beautiful smile.
She failed.
He failed.
They failed at a simple task,that they knew best: making each other smile.
All they have left are sad souls and a big wall between them.

Am murit,dar încă respir

Ști tu,eu obișnuiam să iubesc razele de lumină,erau favoritele mele.Era ceva în legatura cu ele.Nu prea știu ce.Nu găsesc cuvintele.Le-am pierdut pe undeva,dar știu că le voi găsi mai devreme sau mai târziu.
Spun de atât de multe ori „nu”.
”Nu știu,nu-mi pasă, lasă-mă chiar nu vezi că nu mă interesează?”
Partea amuzantă este partea unde eu mă cred.Sunt defapt destul de sigură că nu spun nimic din ale adevărului,și totuși,mă cred.
Ști tu,eu obișnuiam să iubesc razele de lumină.Razele de lumină erau sentimente.Îmi placea cum se jucau inocente în fiecare dimineață cu fața și părul meu.
Le iubeam,iubeam...iubesc.
Acum ce?
Acum ce mai iubesc?
Iubesc...
Iubesc colțul meu de lume.
Este un mic colț de lume mare.
Este colțul meu de lume.
Al meu.
Lume.
M-am limitat la o fărâmă de nimic,pentru a fi sigură,singură dar sigură.
Siguranță,ce cuvânt frumos.
Siguranță,sună așa de liniștitor.
Siguranță,pentru marii lași,așa,ca mine.
„Hai să nu ne mai asumăm riscuri.Nu mai las pe nimeni lângă tine.” i-am șoptit inimii.
Atunci creierul,prost și ignorant ca întotdeauna,a înteles și mi-a spus la rândul lui,că e o idee chiar foarte bună.
Am renunțat.
M-am dat la o parte.
Și?
Acum ce,isteațo?
„Ce-ți pasă acum?” râse creierul sarcastic.
Inima batu o dată
„Cui îi pasă că îți pasă?”
Iar ea tăcu.
Ști tu,eu obișnuiam să iubesc razele de lumină.Am găsit cuvintele,iar ele erau frumoase.Frumoase sună așa frumos.
Ce păcat,acum ele sunt fix un mare nimic pe lânga zidurile minții mele.