-Închide ochii.Acum nu te rog,îți cer.Nu se opuse și își lăsă pleoapele să alunece peste florile-i de iris.
-Haide spune-mi ce vezi?
Strânse din ochi și își arcuii o idee linia buzelor.
-Deci? Spune-mi!
-Ce copil ești.De parcă nu ți-am mai spus.
-Mai spune-mi,acum te rog.
-E ea.E imaginea ei.Închid ochii și numaăr până la trei,apoi ea.E frumoasă.Nu,frumoasă nu e cuvântul potrivit.Ar trebuii să construiesc un cuvânt nou,să il atribui doar ei.De fapt nu cred că pot folosi cuvintele.Da,nu e bine să fac asta,ea e mai presus decât ele.Ea...e ea,și atât.Nu vreau să rămână așa pentru totdeauna.Vreau să crească.Nu mi-ar plăcea ca ea să rămână constrânsă și limitată de o însușire,pe care i-o aruncă cu toții pe umeri.Vreau să știe că ea nu e frumoasă.Ea e mult mai mult.
-Dar cine e ea?
-Ea nu are nume.
-Ce vrei să spui cu asta? Vă cunoașteți de atât de mult timp.Nu ști cum o cheamă?
-Nu.Doar că ea nu are nume.Nu-i poți pune eticheta unui nume pe care îl mai au câteva sute de fete. E ca și când i-ai spune „Poftim,acum faci parte din turmă,bine ai venit!”.
-Și atunci,cum ai vrea să o strigi,să o apropii,să o faci să te audă?
-Pur și simplu nu are nevoie.Chiar dacă ar avea un nume,aș striga în zadar,nu ar auzi.Tot ce aude e glasul dorinței,ști ce zic?
-Hmm,și spuneai că eu sunt copil.
-Ești.
-Și tu,dar ești singurul copil care îmi spune povești despre mine.Asta te face puțin special.Puțin mai mult.Te-aș iubi o idee.Acum.Mai târziu.Mâine.Mereu
