Draga mea, zâmbește, fă-o sincer

Coală de hârtie albă, arăți așa singură. De ce ești așa singură dragă? De ce nu trece nimeni pe aici? Nimic, nu e urmă de trafic. Te îmbrac în amestec de cuvinte bătrâne de secole, le dau tinerețea prezentului. Ele nu mor, ele nu mor, ele nu mor. Ele sunt amintirea vie, ele sunt viață. Să tac? Mi-e teamă. Ce mă fac dacă rămân fără cuvinte? Mă voi uita în oglindă și nu voi fi capabilă să mă deslușesc iar gândurile îmi vor deveni un vid infinit, negru ca cerneala sau alb precum coala. Coala mea de hârtie, nu e o coală de hârtie, coala mea e virtuală n-o mai pot picta în caligrafii perfect imperfecte. Draga mea, zâmbește, fă-o sincer. Promit să nu te las goală vreodată, abandonată și uitată. Voi țese veșminte de cuvinte pentru tine. Poartă-le cu mândrie în anii prafuiti ce urmează și nu te stingherii când alții vor studia cu ochi curioși podoaba ce o porți. Știu ei oare că tu ești unică în fiecare detaliu? Știu ei simplitatea ta complexă? Ei nu știu, ei admiră și pretind că înțeleg, pentru că așa au fost învățați să se minuneze în fața unei prime impresii fără să sape mai adânc. Draga mea tu ești infinită în impresii și nu le-ar ajunge infinitul de ani să-ți îmblânzească misterul.