Ai venit în grabă și ai stat o vreme

 Ai venit în grabă și ai stat o vreme. Apoi te-ai hotărât să pleci, așa că m-am dat delicat câțiva pași înapoi creând distanța de care aveam nevoie. Motivul pentru care ai plecat, a plecat și el iar tu lăsându-ți ușor capul în palma dreaptă ai început să-ți rulezi filmul în minte. Era un film scurt, de prost gust, care îți făcea sufletul să doară, iar butonul de pauză nu exista.Sufletul tău era însetat, târându-se patetic în propria dramă căutând măcar o picătură de blândețe să-i aline nenorocirea.Egoismul tău ți-a strigat încrezut în față: "Du-te!". Atunci tu ai șters pașii de distanță pe care i-am creat, venind înapoi ca o tornadă. Ai răvășit toate cele câteva piese din mine pe care reușisem cu mult efort și lacrimi să le lipesc înapoi la trupul meu secat. Ai adus la viață sentimente pe care le-am omorât cu sânge rece, sentimente pe care le-am îngropat adânc, apoi mi-am ucis amintirile ca să nu mai știu unde am îngropat sentimentele. Dar ai stat. Ai stat o vreme și m-ai învățat să zâmbesc, și toată lumea observa. Simțeam cum îmi crește mândria de fiecare dată când cineva îmi spunea că m-am schimbat și că îmi afișez zâmbetul foarte des. Ai legat de mine un lanț, care mă oprea să plec altundeva. Mă făcea să cred că locul meu e acolo, că am un motiv,că exist, că sunt, că trăiesc. Erai protecția mea, erai siguranța mea, erai încrederea mea, dar într-o zi am început să simt frică și nu știam de ce. Apoi am văzut cum tu ți-ai întors privirea și făcusei câțiva pași distanță față de mine.Teama m-a îngenunchiat și nu puteam decât să îmi întind mâinile neajutorate spre tine, dar tu nu vroiai să le prinzi. Parcă nici nu eram acolo. Nopți la rând  am stat cu mâinile întinse, începusem să nu le mai simt. Tot ce primeam era câte o privire pe fugă uneori, și atunci nopțile erau mai calde, dar atenția ta era repede distrasă de altceva. Într-o noapte, frigul a  fost așa de dur, încât lacrimile mele fierbinți au inghețat rănindu-mi obrajii palizi. Cu ultimele puteri am tras adânc aer în piept și am fugit de lângă tine. Am fugit destul de departe cât să nu te mai pot vedea. Am început să îmi reconstruiesc sufletul de grabă, căutând alinare în orice blândețe. Dar o consumăm prea repede și nu îmi ajungea. Nu era ca a ta. Uneori mai aruncam câte o privire peste umăr să văd dacă cumva m-ai urmat, dar nu te zăream niciodată. Apoi într-o noapte am început să îți aud vocea în vis și îmi răsuna ca un ecou în minte în timpul zilei. Zile la rând ecoul mă asurzea, țipând din ce în ce mai tare, până când am cedat. Am luat un burete de curaj și am șters pașii de distanță pe care îi creasem, până ce am dat de un zâmbet. Acel zâmbet era cel mai scurt poem din lume, dar părea infinit. Îl reciteam de nenumărate ori, nerăbdătoare să ajung la final, doar că să îl pot citi iar și iar.