Am murit,dar încă respir

Ști tu,eu obișnuiam să iubesc razele de lumină,erau favoritele mele.Era ceva în legatura cu ele.Nu prea știu ce.Nu găsesc cuvintele.Le-am pierdut pe undeva,dar știu că le voi găsi mai devreme sau mai târziu.
Spun de atât de multe ori „nu”.
”Nu știu,nu-mi pasă, lasă-mă chiar nu vezi că nu mă interesează?”
Partea amuzantă este partea unde eu mă cred.Sunt defapt destul de sigură că nu spun nimic din ale adevărului,și totuși,mă cred.
Ști tu,eu obișnuiam să iubesc razele de lumină.Razele de lumină erau sentimente.Îmi placea cum se jucau inocente în fiecare dimineață cu fața și părul meu.
Le iubeam,iubeam...iubesc.
Acum ce?
Acum ce mai iubesc?
Iubesc...
Iubesc colțul meu de lume.
Este un mic colț de lume mare.
Este colțul meu de lume.
Al meu.
Lume.
M-am limitat la o fărâmă de nimic,pentru a fi sigură,singură dar sigură.
Siguranță,ce cuvânt frumos.
Siguranță,sună așa de liniștitor.
Siguranță,pentru marii lași,așa,ca mine.
„Hai să nu ne mai asumăm riscuri.Nu mai las pe nimeni lângă tine.” i-am șoptit inimii.
Atunci creierul,prost și ignorant ca întotdeauna,a înteles și mi-a spus la rândul lui,că e o idee chiar foarte bună.
Am renunțat.
M-am dat la o parte.
Și?
Acum ce,isteațo?
„Ce-ți pasă acum?” râse creierul sarcastic.
Inima batu o dată
„Cui îi pasă că îți pasă?”
Iar ea tăcu.
Ști tu,eu obișnuiam să iubesc razele de lumină.Am găsit cuvintele,iar ele erau frumoase.Frumoase sună așa frumos.
Ce păcat,acum ele sunt fix un mare nimic pe lânga zidurile minții mele.