Închisoarea umbrei

O ființă firavă cum era, şi-a găsit protecția și siguranța tocmai în ceea ce îi făcea rău. Răul ei era o umbră densă și întunecată care nu o lăsa să mai ia contact cu altă lume. Fata o îmbrățișa zi de zi, iar umbra nu făcea decât sa stea nemișcată, nepăsătoare, iar când încerca să-i dea drumul, umbra îi zgâria sufletul cu ghearele sale nemiloase. Biata nu vărsa lacrimi niciodată  dar ochii îi plângeau sec, căci sufletul îi era sfâșiat. Fata nu o părăsea căci umbra ii dădea falsa impresie de siguranță, când de fapt nu făcea decât să o izoleze tot ce era în jur. Umbra știa că fata e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat, deși nu era de ajuns ca să topească răutatea din care era construită. Era egoistă, și vroia să o țină doar pentru ea. Cu timpul a învățat să o iubească. Dar nu era o iubire normală, la urma urmei nici umbra nu făcea parte din ale obişnuitului. O iubea ca pe o floare: în funcție de sezon, iar fata creștea tot ca o floare, în funcție de condițiile oferite. Primăvara ochii umbrei sclipeau ca diamantele, și o iubea pe fată cu o lumină plăpândă. Vara inima umbrei se topea puțin de la soare, și o iubea pe fată cu căldură. Toamna era furtună înăuntrul umbrei și atunci o iubea pe fată cu lacrimi. Iarna era sora mai mare a umbrei, rece si nemiloasă, iar cand aceasta venea în vizită, umbra devenea un mare gol. Atunci nu o mai iubea pe fată, care începea să prindă curaj și dorindu-şi tot mai mult să evadeze. Deși dorința ei creștea cu fiecare minut, nu vroia să fie egoistă față de umbră, chiar dacă nu îi adusese zâmbete și bucurii, doar o amăgire în care se simțea confortabil. Își imagina ca în viitorul apropiat va îmbrățișa o lumină caldă care să-i motiveze existența. Ar fi vrut sa ia și umbra cu ea, dar știa ca nu ar fi acceptat niciodată să-şi părăsească locul de veci. 

Într-o zi aruncându-şi ochii mai atent, observă pe umărul umbrei o scânteie de lumină. 

"Oare a fost mereu aici și n-am avut eu ochi să o observ?" se întrebă ea privind cu uimire. 

Şi-a întins cu sfială mana spre ea, și după un moment de ezitare a cuprins-o în mână sa micuță. A dus mâna la piept, și de îndată lumina a început să crească și să prindă formă. Ținăndu-se de brațul umbrei, privea la zeitatea de lumină din fața ei, care îi întindea mâna zâmbind. Nu s-a gândit prea mult. I-a oferit umbrei o ultimă privire în semn de mulțumire, înțelegând că a eliberat-o și a prins lumina de mână, știind că abia din acel moment ea începe să trăiască.